HAMLET

Alice Georgescu

Despre plăcere, la teatru

Ziarul financiar, 2004-01-27

Dacă, pentru un spectator obişnuit, care merge la teatru de două-trei ori pe lună, să vadă un spectacol prost este, cel mult, un dezagrement (mai ales, presupun, financiar), pentru spectatorul specializat, care merge la teatru de două-trei ori pe săptămână şi care, uneori, asistă şi la două-trei spectacole pe zi, să vadă spectacole proaste (şi, în condiţiile date, vă închipuiţi că "şansele" în acest sens cresc proporţional) este o nenorocire, un chin, un calvar. Cu atât mai recunoscător le este, de aceea, cronicarul regizorilor care nu-l chinuiesc.
Regizorilor care nu-l obligă, în timpul reprezentaţiei, să descopere cum e decorat plafonul sălii şi să numere câţi spectatori cu chelie stau în fotolii, regizorilor care nu-l obligă, cu alte cuvinte, să-şi blesteme viaţa şi meseria. Regizorilor care, însă, îi revelează sensuri noi într-un text ştiut pe dinafară, regizorilor care îi arată cât de minunat poate fi un actor (eventual, cunoscut în afara scenei ca o belea patentată), regizorilor, în fine, care îi permit câteodată să se întrebe o clipă, străfulgerat, dacă nu cumva, cine ştie cum, cerurile s-au deschis, anume pentru el. Adică, regizorilor care fac spectacole bune.
Pentru mine, un asemenea regizor este - a fost aproape întotdeauna - Tompa Gabor. Mai întâi, eu, la spectacolele lui, nu mă plictisesc. Chiar şi atunci când cunosc textul pe de rost sau chiar şi atunci când nu înţeleg mai nimic din el, pentru că e vorbit în ungureşte şi nu există traducere la cască. (Deşi Tompa, ca director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, s-a îngrijit să-şi doteze scena cu o instalaţie de traducere simultană, agregat care, spre exemplu, lipseşte la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, posesor a două trupe, una românească şi una ungurească. Lăsând la o parte corectitudinea politică, e o chestiune de civilitate şi de civilizaţie.) Regizorul are un fel atât de riguros, de limpede şi de inteligent de a "descifra" o piesă şi de a te pune în contact cu adevărul (unul dintre adevărurile) ei încât, chiar dacă se întâmplă să nu fii de acord cu concluziile lui, nu poţi să nu-i admiri coerenţa discursului. Are un mod atât de fructuos de a lucra cu actorii, încât aceştia devin "vizibili" până şi în rolurile minuscule. Are un mod atât de subtil de a îmbina adâncimea lecturii cu acurateţea exprimării scenice, încât spectacolele lui vorbesc în egală măsură minţii şi simţurilor - pe care le încântă cu ineditul şi eleganţa formelor. Pe scurt, după părerea mea, Tompa Gabor este un regizor bun, care face spectacole bune.
A făcut un astfel de spectacol, nu demult, la teatrul său din Cluj: Jacques sau supunerea de Eugen Ionescu. Trebuie spus că relaţia regizorului cu autorul (şi, în genere, cu autorii din zona absurdului) este una veche şi, ca să zic aşa, reciproc profitabilă. În 1992, montarea sa cu Cântăreaţa cheală a aceluiaşi Ionescu a obţinut un succes cu adevărat răsunător (la reprezentaţia văzută de mine, în turneu bucureştean, s-a ovaţionat vreo zece minute!) nu numai în ţară, ci şi într-o bună parte din Europa şI a fost jucat ani la rând, fără să obosească, pentru că Tompa izbutise să "prindă" perfect esenţa comico-tragică a mecanismului ionescian şi să o pună impecabil în pagină. Performanţa regizorală se repetă acum, chiar dacă, poate, mai puţin... spectaculos. Asta pentru că este vorba despre un altfel de text, mult mai "raţional" şI mai "epic". În Jacques, piesă clasificată printre operele "mici" ale lui Eugen Ionescu (spre deosebire de piesele "mari": Rinocerii, Regele moare, Ucigaş fără simbrie), avem de a face cu o "poveste" despre refuzul de a intra în rânduri şi despre festa sinistră pe care acest refuz o poate juca până şi celor mai radicali combatanţi, înghiţiţI finalmente, prin însuşi refuzul lor, de magma unui conformism mult mai teribil decât acela al "cartofilor cu slănină" mic-burghezi: conformismul alienării, al dezumanizării. "Povestea" e spusă de Tompa cu extraordinară simplitate, într-un spectacol ce păstrează până în ultimele minute aparenţa unei comedii savuroase. Răzvrătitul Jacques (foarte bun, începând cu "masca" şi sfârşind cu intonaţiile cele mai mărunte, Hathazi Andras) este obiectul eforturilor nivelatoare ale unei familii desenate cu un umor în aparenţă bonom, în fond vituperant. Costumaţi policrom - cu o discretă nuanţă de verde muced, atotstăpânitoare - de scenografa Carmencita Brojboiu, Boer Ferenc (tatăl), Borbath Julia (mama), Senkalszky Endre (la 90 de ani, încă pe scenă, jucând un bunic afemeiat!), Mende Gaby (bunica), Kezdi Imola (sora) sau Csiky Andras şi Panek Kati, în rolurile părinţilor miresei Roberta (Albert Csilla debutând mai mult decât meritoriu), creează cu precizie, în cor şi prin intervenţiile solistice, o lume comică, totodată detestabilă, care la sfârşit devine ameninţătoare şi periculoasă. La reuşita spectacolului contribuie semnificativ decorul lui Bartha Jozsef (un mare perete verde, translucid, se revelează a fi, la o privire atentă, o construcţie alcătuită din borcane de murături), muzica şi coregrafia lui K nczei Arpad, măştile concepute de Venczel Attila - în totul, o întâlnire fericită între artişti care au lucrat, sub conducerea lui Tompa Gabor, nu doar cu talent, ci şi.cu pasiune.

Jacques vagy a behódolás