HAMLET

Papp Doina

Tompa Gábor si iubirile sale absurde

Observator cultural, 2004-01-12

De la magnificul spectacol cu Cintareata cheala care l-a facut cunoscut in lume pe regizorul Tompa Gábor, incursunile artistului clujean in spatiul teatrului de avangarda au cunoscut noi si importante etape. Vechile sale pasiuni pentru Mrózek, Eugène Ionesco, Beckett s-au reactivat in spectacole care contureaza un discurs scenic tot mai articulat, original si convingator. Succesul montarii de referinta de la Teatrul Maghiar din Cluj s-a verificat nu numai in cele peste o suta de reprezentatii cu Cintareata cheala care au avut loc, dar si in remake-urile de la Limoges, Paris sau din Anglia. Critica internationala a avut astfel prilejul sa se pronunte, remarcind „magnifica gindire plastica...“ „precizia de aurar a regiei“... „performanta sportiva a actorilor“.

Un spectacol dement, extraordinar, aprecia in The Guardian Joyce Mc Millan, elogiind spiritualitatea, disciplina, inteligenta, umorul, maturitatea politica profunda a realizatorilor. Legatura profunda dintre Tompa si E.Ionesco, creator al unei „forme teatrale extraordinare“, cum apreciaza regizorul insusi, s-a manifestat apoi prin gazduirea la Cluj a spectacolului Scaunele in regia lui Vlad Mugur – o terifianta metafora a mortii. Au urmat, in zona acelorasi preocupari, exercitiile Beckett: Sfirsit de partida, la Cluj si in Spania, Asteptindu-l pe Godot, piesa montata in Ungaria, dar si in atitea alte locuri din lume, si bijuteria numita Play, coproductie intre Teatrul Maghiar din Cluj si Teatrul Thalia din Budapesta. Experimentind „structura muzicala“ a teatrului beckettian, Tompa Gábor se umple totodata de metafizica acestui rafinat ginditor. Neantul, stagnarea si disolutia, tema mortii si nelinistea metafizica din aceste piese care antreneaza o dureoasa asteptare mentin regizorul intr-o arie de interes pe care o putem considera, dupa ce am citit recenta sa carte de marturisiri, obsesie personala.

Revenirea la Eugène Ionesco, prin Jacques sau supunerea, reintroduce in ecuatie spiritul ludic, genialele clovnerii ionesciene fiind o mai veche ispita pentru regizor. Si o solutie la tragedia vidului din piesele lui Beckett.
Noua montare clujeana reprezinta insa si o alta etapa in relatia regizorului cu dramaturgul, din perspectiva aprofundarii temelor existentiale prezente in piesele sale. In preajma mortii sale, genialul farseur ne-a facut partasii unor trairi cutremuratoare care nu puteau sa nu schimbe viziunea asupra intregii sale opere. Regizorul Tompa Gábor a luat act, fireste, de toate aceste mutatii in intelegerea esentei tragice a umorului ionescian. Cintareata cheala vorbea intr-un fel pentru noi, ilustrind, cum nu se poate mai bine, faptul ca nu avem ce sa ne spunem, dar trancanim despre asta tot timpul. Mi-am adus aminte si de Marea trancaneala a lui Mircea Iorgulescu, titlu interzis in 1988. A aparut sub titlul Eseu despre lumea lui Caragiale. Radacinile lui Ionescu se trag din Caragiale, unde trancaneala este o forma de manifestare a libertatii. In lumea personajelor incapabile de actiune, acolo unde actiunile sint reprimate si oprimate, trancaneala este o forma de manifestare a libertatii sau a aspiratiei spre libertate. Trancaneala fara sa insemne nimic, fara sa se intimple nimic... de fapt despre asta este vorba in Jacques... cineva trebuie sa duca mai departe traditia cartofilor cu slanina, fara sa se schimbe nimic, cu toate ca acest nimic se petrece prin conflicte mari. Se schimba in sens invers, cel al involutiei spre animalic. Mi se pare ca Ionesco, asemenea lui Kafka si Beckett, era un fel de spirit profetic, din pacate ( Tompa Gábor: Conversatie in cinci acte cu Florica Ichim).

Regizorul isi exprima si unele temeri in privinta posibilelor asocieri cu stilul practicat in Cintareata cheala, acele automatisme dezvoltate in cerc, simetrice constructiilor din piesele lui Eugene Ionesco. Cum piesa montata acum – Jacques sau supunerea – urmeaza Cintaretii chele, problema pare justificata, desi autorul o denumise pe aceasta antipiesa, in timp ce Jacques… poarta definitia de comedie naturalista. In aceasta privinta, regizorul marturiseste ca a fost foarte preocupat de „materialitatea scenografiei“, ce trebuia sa contina si citeva elemente naturaliste. „Ne gindim la motivul acesta al cartofilor cu slanina, care sint un fel de prim pas – prin compromis – spre pierderea personalitatii si a identitatii noastre...“, mai spune Toma Gábor.

In spectacolul realizat la Cluj, in decorurile perfect adecvate ale lui Bartha Jószef, cu costumele expresive semnate de Carmencita Brojboiu si de Venczel Attila, metafora cartofilor cu slanina, miezul discordiei intre Jacques si istorie, ramine tot abstracta. Personajele se consoleaza rontaind enervant „clasicele“ seminte, „bomboanele americane“ autohtone, atit de blamate, semnificind nu doar mitocania, dar si o anume tehnica a umplerii timpului la persoanele „fara ocupatie“. In ambianta coloristica dominata de verdele mucegait sugerat chiar de autor, Jacques lincezeste apatic si recalcitrant, pe patul sau de autopsie, sufocat de familie, refuzind nu doar felul de mincare emblematic, dar si miresele, pe Roberta I si Roberta II, multiplicare a unui tip incarnat genealogic de parinti (Robert-tatal, Robert-mama). Transformarea lui Jacques intr-un supus, care-si va asuma conditia de ins inregimentat, redus la animalitate, se produce gradat, spectaculos si dramatic. Actorul Hatházi András biruie dificultatea rolului, raminind atit cit trebuie in prim plan, completat fiind in evolutia sa de celelalte ipostaze ale personajului, reprezentate de membrii familiei (Jacques-sora, Jacques-tatal, Jacques-mama, Jacques- bunicul, Jacques-bunica).

Cu masura, dar si cu necesare sublinieri pitoresti, grotesti uneori, interpretii, de la venerabilul decan de virsta al Teatrului maghiar, Senkálszky Endre, la nume cunoscute ca Csiky András, Mende Gaby, Kézdi Imola, Borbáth Julia, Boer Ferenc, Panek Kati, joaca la unison stilistic, cu marca profesionista inconfundabila, un personaj colectiv imbogatit de fiecare cu nuantele unei individualitati, cindva prezente. Concentrat asupra fenomenului (supunerea personajului e din titlu exponentiala), spectacolul da acestui joc al transformarii o imagine teatrala dinamica, in care actiunile propriu-zise indicate de autor personajelor sint insotite de ecoul lor semnificant, preluat de replici sau de atitudini elaborate cu migala. Absurdul sloganului refuzat initial – cartofii cu slanina – devine sarcasm. In centru se afla ritualul infatisarii mireselor care-l ispitesc pe Jacques, prezentarea acestora avind o spectaculozitate aparte, de act magic, si fiind construita dupa modelul circului sau al ritualurilor taumaturgice. Sint intrebuintate si masti si fumigene, iar Roberta – mireasa isi face aparitia din lada iluzionistului intr-un joc misterios, care etaleaza insa cu amuzament trucul.

Jocul actritei Albert Csilla, e in consonanta desenul plastic sugestiv al personajului. Pina la recaderea in animalitate din final (evolutia inversa descrisa in piesa), autorul le mai acorda celor doi o sansa. Intr-un episod poetic de mare sensibilitate, comunicarea pare a fi restabilita. Pentru o clipa cei doi cad de acord, savurind momentul de intimitate. Mucegaiul napadeste insa repede totul, inverzind atmosfera, de la decor la costume. Fetele s-au acoperit de masti, si o gloata de inorogi, avanseaza spre proscenium, urmind comanda celui mai aprig dintre ei – Jacques, fostul nesupus. Pumnul pe care-l flutura ar fi fost la fel de expresiv, poate, si fara osul urias pe care scenogaful i l-a pus drept simbol. In schimb, deschiderea fundalului spre oglinzile care-i cuprind si pe spectatori in aceasta metamorfoza sinistra e de mare efect.

Meditind asupra aneantizarii noastre, asupra mortii spiritului intr-o lume a agresiunilor perverse, spectacolul ne lasa nostalgici dupa imaginea de Pierrot trist a acestui Jacques, personajul fara iesire de la inceputul spectacolului. Tompa Gábor il elogiaza aici pe Eugène Ionesco – poetul –, si adauga puternicelor imagini ale spectacolului marturiile sale, evocind o balada scrisa de dramaturg la virsta de 22 de ani: „Daca stam cuminti, poate nu ne prinde“. Citatul e cuprins in acelasi volum de confesiuni la care ne-am referit, tiparit in colectia Galeria Teatrului Romanesc, a revistei Teatrul azi.

Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Jaques sau supunerea de Eugène Ionesco
Cu: Hatházi András, Kézdi Imola, Boér Ferenc, Borbáth Julia, Senkálszky Endre, Mende Gaby, Albert Csilla, Csíky András, Panek Kati
Regia: Tompa Gábor. Decor: Bartha József. Costume: Carmencita Brojboiu, Venczel Attila.
Coregrafia si muzica: Könczei Árpád