HAMLET

Roxana Croitoru

După legile muzicii clasice

TEATRUL AZI, 2004-01-00

Se spune despre Eugen Ionescu că-şi invita publicul nu la o sărbătoare ci pentru a-i vesti catastrofele care-l ameninţă. Premiera Teatrului Maghiar din Cluj cu piesa lui Ionescu, Jacques sau supunerea, în direcţia de scenă a lui Tompa Gábor, ne-a invitat la un dublu eveniment: lansarea cărţii Conversaţie în şase acte cu Tompa Gábor şi un nou Ionescu pe această scenă, după marele succes cu Cântăreaţa cheală din 1992.
Cartea, apărută în colecţia “Galeria teatrului românesc” coordonată de Florica Ichim, merită un comentariu aparte. Nu pot să nu notez, totuşi – pe lângă plina de umor prezentare-interpelare a autoarei Florica Ichim şi pertinenta prezentare a “intervievatului” Tompa Gábor, de către criticul Marina Constantinescu – valoarea, importanţa şi unicitatea acestei cărţi. Pentru că această carte densă dezvăluie un creator şi un animator cu o carieră confirmată în ţară şi în lume, ale cărui talent şi pricepere vin ca o continuare a ceea ce a însemnat familia şi mediul în care s-a dezvoltat, dintr-o experienţă trăită spontan în copilărie şi adolescenţă, la spectacolele care se făceau sub ochii săi de către tatăl Tompa Miklós, remarcabil fondator de trupă, sau rolurile în care evolua mama, Mende Gabi, ca apoi, în anii de studenţie, să devină experienţă acumulată conştient. Din păcate, Tompa Gábor devine din ce în ce mai mult o excepţie, fiind unul dintre puţinii directori de teatru şi de scenă, al cărui riguros program estetic se împleteşte cu ambiţia de a avea o trupă performantă, în care destinele actoriceşti sunt urmărite şi împlinite.
Cine urmăreşte cu atenţie înscenările lui Tompa Gábor descoperă autorii poli ai creaţiei sale, în care Shakespeare şi Hamlet-ul său sunt un laitmotiv, iar Beckett, Ionescu şi Mrožek sunt desluşiţi magistral.
Jacques sau supunerea, scrisă imediat după Cântăreaţa cheală şi pusă în scenă la Teatrul “La Huchette” împreună cu Tabloul, la 13 octombrie 1955, în direcţia de scenă lui Robert Postec, au asemănări vizibile. Aceeaşi lume în care obiceiurile limbajului şi ale politeţii sunt curios inversate, absurdul şi inutilitatea existenţei dezvăluite.
Intriga se construieşte în jurul lui Jacques, nonconformist şi neadaptat, refuzând să fie la fel cu lumea din care face parte. Se opune printr-o tăcere încrâncenată judecăţilor şi prejudecăţilor pe care familia întreagă încearcă să i le reamintească, aducându-l la ordine. În cele din urmă, Jacques cedează şi rosteşte propoziţia-cheie: “Ei bine, da, ei, na, fie: ador cartofii prăjiţi cu slănină!” – şi astfel e readus în rândurile familiei şi ale societăţii. Pasul următor e aranjamentul matrimonial. Familia Roberta îi prezintă viitoarea mireasă, pe Roberta cea cu două nasuri. Deoarece Jacques nu o place, va mfi adusă cea de-a doua fiică a familiei Roberta, Roberta cu trei nasuri. Jacques nu o găseşte destul de urâtă, dar după ce familiile şi-au epuizat toate argumentele prezentării, în fanteziste asociaţii culinare, Roberta II rămâne singură cu Jacques să-l cucerească, la îndemnurile părinţilor: “Tu rămâi de pază şi fă-ţi datoria!”, “Rămâi nefericită cu al tău iubit, de vreme ce i-ai fost soţie hărăzită.” Între cei doi are loc un straniu dialog, un fel de iubire curioasă, în care starea de extaz îi duce la involuţia aproape totală a limbajului, totul fiind exprimat prin cuvântul pisică, iar regresia în animalic atinge momentul paroxistic de stranie eliberare, în care Roberta îşi arată mâna cu cele nouă degete.
Această regresie sau transgresie în animalic, declanşată în cei doi de ceea ce înseamnă convenţie şi supunere în familie şi societate e, de fapt, o eliberare superioară faţă de ceilalţi într-o comunicare codificată, numai de ei ştiută, dar care transformă în acelaşi regn animal şi cele două familii. Comedia naturalistă se citeşte din contactul imediat cu spaţiul scenic. O încăpere al cărei fundal pare, la prima vedere, un glasvand verzui se descoperă ochiului ca un perete construit din rafturi acoperite perfect de borcane identice, în care sunt conservate plante acvatice. Trimitere clară la obiceiuri burgheze şi descompunere a materiei, obsesie ionesciană.
În acelaşi perete se deschide o uşă batantă, prin ale cărei şiţe elastice apar grotesc, spionând, capetele celor două familii. Pe frontispiciu, deasupra uşii, tronează emblema familiei burgheze: cartofii şi, în medalion, o felie de slănină crestată. Pe pereţii laterali ai încăperii sunt aşezate ordonat câte trei noptiere şi trei scaune, iar în mijlocul scenei, un pat înalt de spital, folosit în cabinetele de consultaţie, locul de joc al lui Jacques şi în jurul căruia se concentrează şi ordonează acţiunea. Obiecte puţine, spaţiu aerat. Din noptieră vor scoate un şal nesfârşit de lung Roberta mama şi Roberta tatăl, pentru a-şi prezenta, pe rând, ritualic, fiicele. Pe scaun se va urca tatăl Jacques pentru a-şi susţine peroraţia şi lansa acutele. Patul se modulează după desfăşurarea acţiunii şi atitudinilor lui Jacques: se ridică şi se lasă. Se ridică singur pentru a descoperi sub el lada din care apar cele două Roberte.
Spectacolul debutează cu întreaga famiei Jacques în jurul lui Jacques, mâncând seminţe şi făcând fotografii pe care le developează şi le împrăştie în jur. Energia cu care familia încearcă să-l convingă pe Jacques trece de la un personaj la altul, dezvăluindu-se pe rând, în imagini ridicol-groteşti, urmăriţi de expresia impasibilă de Buster Keaton a lui Jacques – Hatházi András. Distribuţia aleasă cu deosebită grijă şi ca o întâlnire între generaţii: de la nonagenarul Senkálszky Endre, până la recent premiata Kézdi Imola sau debutanta Albert Csilla îşi interpretează cu vituozitate partitura pentru a ase acorda împreună perfect.
Regizorul a conceput miza, evoluţia personajelor după legile muzicii clasice, ale unei sonate. Primul număr solistic, intrarea fortissimo după “uvertura seminţelor”, a mamei Jacques – Borbáth Júlia, această inepuizabilă actriţă de comedie, plină de temperament e urmată în crescendo şi foarte vivace de tatăl Jacques, Boér Ferenc. Fraza muzicală, tema “acţiunea de constrângere” îi este încredinţată sorei Jacqueline, Kézdi Imola, rol interpretat cu mare fineţe, măsură şi expresivitate. Bunicii Jacques, veterani ai scenei, Mende Gabi şi Senkálszky Endre, decrepiţi sunt contrapunctul momentelor de tensiune stârnind râsul într-o interpretare savuros-caricaturală. Bunica Jacques, cochetă şi deţinătoare a autorităţii în cuplu, bunicul, june-prim, cocoş până la ultima suflare. În reprize reapare tatăl Jacques şi cuplul Roberta mama şi Roberta tatăl. Cei doi Roberta: Panek Kati éi Csíky András, actori experimentaţi în acest gen de spectacol, joacă protocolarul ritualic, un ritual de circ, ca şi momentul în care sunt ultragiaţi de refuzul lui Jacques, cu stăpânire şi rigoare. Înaintea finalului tragic-grotesc, când cele trei cupluri trec în regnul animal, au loc solo-urile Robertei şi a lui Jacques. Albert Csilla, cu o deosebită plastică în atitudine şi mişcare, şi Hatházi András, cu nimica şi perfecta stăpânire a expresiei faciale, se reunesc în straniu duo poetic.
Tompa ne face să participăm la acest spectacol articulat, ca la o experienţă trăită ciudat (am vrea, fără corespondent în realitate). Un spectacol despre jenă, straniu, caraghios, insolitul comic, insolitul neliniştitor, şi în care, în final, comicul ce se transformă în tragicul insuportabil.